Text Box: Liceul Ortodox "Episcop Roman Ciorogariu" Oradea

Liceul nostru îi poartă numele:

Episcopul Roman Ciorogariu

Desprins dintre coastele frământate şi fumegânde încă ale Apusenilor, Roman Ciorogariu se naşte în localitatea arădeană Pecica, la 6 decembrie 1852. Tatăl său, Dimitrie, se trăgea dintr-o familie de moţi din satul Ociu, de lângă Brad, a cărei înaintaşi au fost dezrădăcinaţi şi strămutaţi după Revoluţia lui Horia de la 1784 în Câmpia Aradului, (febr. 1785).  Dinspre bunică, Romulus-Nicolae Ciorogariu, (după numele său de botez) era  un descendent al  familiei Nicoară din Gyula (Ungaria de azi). După  absolvirea cursurilor şcolii  primare din Pecica, unde l-a avut ca dascăl pe renumitul învăţător Ion Ardeleanu şi a celor secundare din Arad, în anul 1877 a absolvit cursurile Institutului Teologic din Arad. A urmat apoi cursurile de specializare în Pedagogie şi Psihologie la Universitatea din Bonn. După un scurt stagiu de arhivar la Episcopia Aradului (1880), va ajunge profesor la Institutul Teologic din Arad (1881-1917) unde pe urmă va fi numit director.

 A condus  timp de 17 ani (1900-1917) revista Biserica şi şcoala, acea foaie bisericească, scolastică şi economică fondată în anul 1877, cea mai longevivă publicaţie arădeană, ce a apărut săptămânal (duminica) pană în anul 1848, (71 de ani de apariţie!). În paginile acestei reviste arădene întâlnim semnăturile unor prestigioşi oameni de cultură pe care i-a avut Transilvania în acea vreme: Iosif Vulcan, Petru Şpan, Petru Pipoş. Timp de o jumătate de veac Uncheaşul” a fost un slujitor activ al condeiului, colaborând la Biserica şi şcoala, Tribuna poporului şi Tribuna din Arad, Tribuna din Sibiu, Cele trei Crişuri, Tribuna Bihorului, Legea românească, Viaţa românească, Hotarul, Cultura poporului, Societatea de mâine.  Va ajunge vicar eparhial la Oradea în 3 octombrie 1917. Astfel prin Roman Ciorogariu se reia firul întrerupt pe o durata de 225 de ani, al succesiunii ultimului episcop al Oradiei, Efrem Beniamin. În această calitate se va îngriji de organizarea consistoriului; va reorganiza Consiliul Naţional din Bihor, pe care îl va conduce în calitate de preşedinte, luptând cu multă ardoare pentru drepturile poporului roman.

După realizarea Unirii se reîntoarce la Oradea Mare, vechiul său loc de activitate, unde face demersuri pentru reînfiinţarea Episcopiei din Oradea, un vechi deziderat al românilor ortodocşi din părţile Bihorului. Începând cu 16 octombrie 1920 îl întâlnim aici ca episcop, după 225 de ani de când această parte de ţară românească a fost lipsită de un arhipăstor propriu, ani scurşi de la moartea episcopului Efrem Beniamin, (1695).

În  ziua alegerii sale, la 1/14 octombrie 1920, cu ocazia convocării primului Sinod eparhial mitropolitul Nicolae Bălan rostea următoarele cuvinte: “Iată vestesc vouă bucurie mare, care s-a făcut la tot poporul român drept credincios din ţinutul Bihorului,  că vechea episcopie din Oradea Mare, pe care uneltirile duşmanului au îngropat-o cu grele lespezi... timp de 225 de ani, astăzi a rupt peceţile şi învie din nou la lumina soarelui libertăţii noastre naţionale! Părinţii voştri au dorit să vadă ziua aceasta, dar n-au putut-o vedea”.

Instalarea solemnă a avut loc în Catedrala cu Lună, în ziua de 20 octombrie, 1921. O lună mai târziu, la  7/20 noiembrie, apare sub oblăduirea sa  organul eparhial Legea românească. În şedinţa solemnă a Academiei Romane din vara anului 1921 este primit în rândul "nemuritorilor", ca "membru onorar" al principalului for cultural-ştiinţific din ţara noastră. În scurt timp pune bazele înfiinţării Academiei Teologice din Oradea, care îşi deschide cursurile în toamna anului 1923.  Şcoala a funcţionat pană în anul 1940.  Doi ani mai târziu înfiinţează tipografia diecezană; apoi căminul preoţesc şi Şcoala de cântăreţi bisericeşti şi multe alte societăţi religioase. În anul 1927 s-a înfiinţat Fondul pentru ajutorarea văduvelor şi orfanilor de preoţi din Eparhie. A participat ca îndrumător la ridicarea mai multor biserici în cuprinsul Eparhiei. Ca membru al Sfântului Sinod, a fost preocupat de organizarea Patriarhiei şi de organizarea învăţământului teologic. Episcopul Roman Ciorogariu s-a bucurat de respectul şi aprecierea tuturor acelora care l-au cunoscut.

Timp de 37 de ani, ca dascăl a desfăşurat o bogată activitate didactică, conştient că numai cu ajutorul cunoştinţelor “se îndreaptă mintea şi inima elevului”. Memorabile  au rămas în conştiinţa neamului său cuvintele  rostite atunci, la 11 noiembrie 1934, la serbările aniversării a 150 de ani de la întemeierea Bisericii cu Lună: “De n-ar fi fost această biserică în veacul sacrificiului pentru neam şi lege, Oradea n-ar aparţine azi României Mari”.

Meritele sale au fost recunoscute şi răsplătite şi de regele Ferdinand I care i-a oferit numeroase distincţii: Coroana României, Marea Cruce cu Cordon şi Răsplata Muncii pentru Biserică, clasa I. Pentru întreaga sa activitate depusă ca mare ierarh şi patriot, episcopul Roman Ciorogariu a primit şi alte distincţii: Steaua României în Grad de Mare Cruce, Ferdinand I în Grad de Mare Ofiţer, Cavaler al Ierusalimului Onorific pentru Merit, etc... A fost ales membru de onoare al Academiei Române, al Institutului Geografic Regal, al Societăţii Academice România Jună din Viena, ş.a.m.d. Pentru răspândirea culturii franceze i s-a conferit gradul de ofiţer al Academiei Franceze.

Chinuit de boală, la cei 84 de ani ai săi, îşi găseşte creştinescul sfârşit la 21 ianuarie 1936.  Iubit de poporul din care s-a desprins, ca o mlădiţă din trunchiul unui gorun, are parte de funeralii naţionale, fiind înmormântat în cripta bisericii atât de dragă sufletului său, în ziua de joi, 23 ianuarie, 1936. Acum, la mai bine de șaisprezece decenii de când copilul de atunci, episcopul de mai târziu, vedea lumina vieţii, în Ziua Sfântului ierarh Nicolae, aici în Câmpia de Vest, cu emoţie cităm din Testamentul său moral al cărui crez rămâne actual şi înălţător: „Cu duioşie mă despart de Biserică. Ea mi-a dat tăria morală să-mi port crucea prin valurile furtunoase ale vieţii mele zbuciumate. Mă rog de urmaşul meu în scaunul episcopesc şi de întru Hristos iubiţii fraţi preoţi să mă cuprindă în rugăciunile lor şi după moarte... Zidiţi Biserica în suflete şi clădiţi România nouă pe această Biserică - mamă a naţiunii române. Fiţi buni creştini şi buni români, căci acestea două una sunt. Iată sufletul pe care-l las vouă tuturora moştenire. Prin el doresc să rămân între voi, primiţi-l cu acea iubire cu care eu vi-l transmit, nu ca un cult, ci ca o călăuză pentru cei ce vor să umble pe jos pe urmele lui Hristos”.