Text Box: Liceul Ortodox "Episcop Roman Ciorogariu" Oradea

Liceul nostru îi poartă numele:

Episcopul Roman Ciorogariu

Desprins dintre coastele frământate și fumegânde încă ale Apusenilor, Roman Ciorogariu se naște în localitatea arădeană Pecica, la 6 decembrie 1852. Tatăl său, Dimitrie, se trăgea dintr-o familie de moți din satul Ociu, de lângă Brad, a cărei înaintași au fost dezrădăcinați și strămutați după Revoluția lui Horia de la 1784 în Câmpia Aradului, (febr. 1785).  Dinspre bunică, Romulus-Nicolae Ciorogariu, (după numele său de botez) era  un descendent al  familiei Nicoară din Gyula (Ungaria de azi). După  absolvirea cursurilor școlii  primare din Pecica, unde l-a avut ca dascăl pe renumitul învățător Ion Ardeleanu și a celor secundare din Arad, în anul 1877 a absolvit cursurile Institutului Teologic din Arad. A urmat apoi cursurile de specializare în Pedagogie și Psihologie la Universitatea din Bonn. După un scurt stagiu de arhivar la Episcopia Aradului (1880), va ajunge profesor la Institutul Teologic din Arad (1881-1917) unde pe urmă va fi numit director.

 A condus  timp de 17 ani (1900-1917) revista Biserica și școala, acea foaie bisericească, scolastică și economică fondată în anul 1877, cea mai longevivă publicație arădeană, ce a apărut săptămânal (duminica) pană în anul 1848, (71 de ani de apariție!). În paginile acestei reviste arădene întâlnim semnăturile unor prestigioși oameni de cultură pe care i-a avut Transilvania în acea vreme: Iosif Vulcan, Petru Șpan, Petru Pipoș. Timp de o jumătate de veac “Uncheașul” a fost un slujitor activ al condeiului, colaborând la Biserica și școala, Tribuna poporului și Tribuna din Arad, Tribuna din Sibiu, Cele trei Crișuri, Tribuna Bihorului, Legea românească, Viața românească, Hotarul, Cultura poporului, Societatea de mâine.  Va ajunge vicar eparhial la Oradea în 3 octombrie 1917. Astfel prin Roman Ciorogariu se reia firul întrerupt pe o durata de 225 de ani, al succesiunii ultimului episcop al Oradiei, Efrem Beniamin. În această calitate se va îngriji de organizarea consistoriului; va reorganiza Consiliul Național din Bihor, pe care îl va conduce în calitate de președinte, luptând cu multă ardoare pentru drepturile poporului roman.

După realizarea Unirii se reîntoarce la Oradea Mare, vechiul său loc de activitate, unde face demersuri pentru reînființarea Episcopiei din Oradea, un vechi deziderat al românilor ortodocși din părțile Bihorului. Începând cu 16 octombrie 1920 îl întâlnim aici ca episcop, după 225 de ani de când această parte de țară românească a fost lipsită de un arhipăstor propriu, ani scurși de la moartea episcopului Efrem Beniamin, (1695).

În  ziua alegerii sale, la 1/14 octombrie 1920, cu ocazia convocării primului Sinod eparhial mitropolitul Nicolae Bălan rostea următoarele cuvinte: “Iată vestesc vouă bucurie mare, care s-a făcut la tot poporul român drept credincios din ținutul Bihorului,  că vechea episcopie din Oradea Mare, pe care uneltirile dușmanului au îngropat-o cu grele lespezi... timp de 225 de ani, astăzi a rupt pecețile și învie din nou la lumina soarelui libertății noastre naționale! Părinții voștri au dorit să vadă ziua aceasta, dar n-au putut-o vedea”.

Instalarea solemnă a avut loc în Catedrala cu Lună, în ziua de 20 octombrie, 1921. O lună mai târziu, la  7/20 noiembrie, apare sub oblăduirea sa  organul eparhial Legea românească. În ședința solemnă a Academiei Romane din vara anului 1921 este primit în rândul "nemuritorilor", ca "membru onorar" al principalului for cultural-științific din țara noastră. În scurt timp pune bazele înființării Academiei Teologice din Oradea, care își deschide cursurile în toamna anului 1923.  Școala a funcționat pană în anul 1940.  Doi ani mai târziu înființează tipografia diecezană; apoi căminul preoțesc și Școala de cântăreți bisericești și multe alte societăți religioase. În anul 1927 s-a înființat Fondul pentru ajutorarea văduvelor și orfanilor de preoți din Eparhie. A participat ca îndrumător la ridicarea mai multor biserici în cuprinsul Eparhiei. Ca membru al Sfântului Sinod, a fost preocupat de organizarea Patriarhiei și de organizarea învățământului teologic. Episcopul Roman Ciorogariu s-a bucurat de respectul și aprecierea tuturor acelora care l-au cunoscut.

Timp de 37 de ani, ca dascăl a desfășurat o bogată activitate didactică, conștient că numai cu ajutorul cunoștințelor “se îndreaptă mintea și inima elevului”. Memorabile  au rămas în conștiința neamului său cuvintele  rostite atunci, la 11 noiembrie 1934, la serbările aniversării a 150 de ani de la întemeierea Bisericii cu Lună: “De n-ar fi fost această biserică în veacul sacrificiului pentru neam și lege, Oradea n-ar aparține azi României Mari”.

Meritele sale au fost recunoscute și răsplătite și de regele Ferdinand I care i-a oferit numeroase distincții: Coroana României, Marea Cruce cu Cordon și Răsplata Muncii pentru Biserică, clasa I. Pentru întreaga sa activitate depusă ca mare ierarh și patriot, episcopul Roman Ciorogariu a primit și alte distincții: Steaua României în Grad de Mare Cruce, Ferdinand I în Grad de Mare Ofițer, Cavaler al Ierusalimului Onorific pentru Merit, etc... A fost ales membru de onoare al Academiei Române, al Institutului Geografic Regal, al Societății Academice România Jună din Viena, ș.a.m.d. Pentru răspândirea culturii franceze i s-a conferit gradul de ofițer al Academiei Franceze.

Chinuit de boală, la cei 84 de ani ai săi, își găsește creștinescul sfârșit la 21 ianuarie 1936.  Iubit de poporul din care s-a desprins, ca o mlădiță din trunchiul unui gorun, are parte de funeralii naționale, fiind înmormântat în cripta bisericii atât de dragă sufletului său, în ziua de joi, 23 ianuarie, 1936. Acum, la mai bine de șaisprezece decenii de când copilul de atunci, episcopul de mai târziu, vedea lumina vieții, în Ziua Sfântului ierarh Nicolae, aici în Câmpia de Vest, cu emoție cităm din Testamentul său moral al cărui crez rămâne actual și înălțător: „Cu duioșie mă despart de Biserică. Ea mi-a dat tăria morală să-mi port crucea prin valurile furtunoase ale vieții mele zbuciumate. Mă rog de urmașul meu în scaunul episcopesc și de întru Hristos iubiții frați preoți să mă cuprindă în rugăciunile lor și după moarte... Zidiți Biserica în suflete și clădiți România nouă pe această Biserică - mamă a națiunii române. Fiți buni creștini și buni români, căci acestea două una sunt. Iată sufletul pe care-l las vouă tuturora moștenire. Prin el doresc să rămân între voi, primiți-l cu acea iubire cu care eu vi-l transmit, nu ca un cult, ci ca o călăuză pentru cei ce vor să umble pe jos pe urmele lui Hristos”.